L-am întâlnit pe unul dintre foştii plutaşi cu carte de muncă şi am aplecat preţ de o amiază urechea la povestea lui.Vasile Paţa, 77 de ani, din comuna Şaru Dornei, judetul Suceava, a lucrat 24 ani ca plutaş pentru sovietici, până prin 1970. Casa lui e în satul Gura Haitii, numit astfel după numele popular al unui mic baraj ce ţinea apa râului Neagra cât să-i crească presiunea, ca apoi, eliberat, șuvoiul să dea un branci plutelor cu lemne.

La serviciu, ca la armată

La presiunea „Marelui Prieten”, URSS, se înfiinţase în 1945 „Sovrom Lemn”, o întreprindere ce exploata pădurile foste grănicereşti din Masivul Călimani, la hotarul judeţelor Bistriţa şi Suceava.

Erau anii ”obsedantului deceniu”, când nici vântul nu bătea în ţara noastră fără încuviinţarea comisarilor sovietici. Bogaţiile pământului şi ale sub-pământului se scurgeau spre Moscova. În comunele de lângă Vatra Dornei, toată suflarea bărbătească lucra la drumul lemnelor către sovietici, unii ca tăietori de pădure, alţii drept legători de plute sau, câţiva, vreo 40, chiar plutaşi. A fi plutaş era o meserie pe de-a întregul, fiecare meseriaş avea un carnet de plutaş, unde i se treceau toate isprăvile de la locul de muncă. Se executa prezenţa ca la armată. În fiecare dimineaţă, cine nu avea scutire medicală la trei zile de absenţă era condamnat ca sabotor și ispăşea trei luni la locul de muncă. Condamnații făceau aceeaşi treabă, dar pe un sfert de salariu. Erau sancţionaţi şi cei care nu duceau pluta până la capăt, aproape de judetul Neamţ, unde o predau cu inventar plutaşilor de pe Bistriţa. Pentru lipsa unui lemn de pe plută, plăteai din leafă toate etapele prin care trecuse buşteanul: tăiat, corhănit (curăţat), tras de vite, stivuit la malul apei, legat în plută.

Mai presus de amenzi, a fi plutaș era un loc de muncă unde se murea mult. Pentru plutărit se căutau doar cei atenţi la minte şi la picioare, neapărat dintre cei neîncovoiaţi de boli sau de băutură. Cei din familia Paţa erau zece copii, din care cinci feciori. Toţi lucrau la Sovrom, trei pe plută, doi cu boii la cărat de buşteni. Au fost printre puţinii norocoşi care au scăpat teferi din experienţa asta. Pădurile se tăiau mai abitir în cele trei luni de toamnă, iarna muncitorii făceau stive la malul apei cu ajutorul boilor, iar de acolo, încă de la primul dezgheţ, plutaşii coborau lemnul pe râul Neagra, din inima Ţării Dornelor, până la întretăierea cu râul Bistriţa, undeva înainte de judeţul Neamţ. De acolo îl preluau alţi plutaşi până la gura Siretului, apoi plutele coborau spre Galaţi, la Dunăre, unde aşteptau şlepurile ruseşti. „Numai lemn bun, nu se lua lemn putregăios, ăla se făcea metri steri şi se vindea ca lemn de foc, aici în ţară.”, îşi aminteşte Vasile Paţa, unul dintre acei bătrâni cărora timpul le-a mai luat câte ceva doar din vigoarea braţelor, nu şi din luxul de amănunte cu care îmbracă episoadele tinereţii. Uşor, uşor, pe drumul povestirii iese la iveală un aer aproape profesoral al expunerii. Fostul plutaş ar putea fi azi un bun ghid turistic.

Nu era lună să nu fie un accident

”O zi de muncă începea la 6 dimineata şi se încheia la 8-9 seara. Încărcam lemnele pe plută, pe la 7 dimineaţa se dădea drumul la “hait” (baraj) şi după o jumătate de oră, când apa creştea cu vreo 50 de centimetri, iar presiunea ei era suficientă să ne împingă, dădeam şi noi drumul la ancora plutei. Mergeam aşa vreo 7 kilometri pe valea Negrei, până la Barajul Obştii. Acolo făceam o pauză de vreo oră, să vină mai multe plute. Le dădeam drumul pe canal, la un interval de 15 -20 de minute una de alta, trebuia să aibă interval, că unele mai subtiri la lemne merg mai repede. Ne lua între 5 şi 8 ore sa facem 30 de kilometri, ne opream şi la alt baraj, aşteptam să treacă apa pe albie înaintea plutei, că pluta merge mai iute ca apa. Pe la 5 dupa amiaza predam pluta cu invetarul ei plutaşilor de pe Bistrita. În Neamţ apa era mai multă şi se putea circula oricând, doar la secetă aşteptau şi ei haiturile de la noi să împingă apa. Unde-i râul mai lat, pluta se răschiră dacă nu eşti atent, te scapi cu picioarele printre lemne, că mintea şi ochii îţi sînt pe firul apei, cum să iei curba, să te aperi de lemnele răzleţe care fac barieră. Aşa şi-au rupt picioarele mulţi, din care unul îmi era chiar prieten, Gheorghe Buzilă din Sărişoru-Negri. Nu era lună să nu fie un accident. ”

Lecţia despre plută

Despre cum se compune o plută şi ce-i de făcut cu ea ca să te întorci seara în patul tău, Paţa nu povesteşte, el dictează. Pare să mai fi spus cuvintele astea de sute de ori. ”Formarea plutei: se formează 4-5 „table”, fiecare cu câte 25-30 de lemne găurite la partea subţire cu burghiul pentru lemn, se înşiră un cablu de 1,5 cm grosime şi la fiecare lemn înşirat se pune o „prişcă” (dop) de lemn, ca să ţină lemnul când îi dăm gaura. Cam 100, 120 de buşteni, adică vreo 4-5 table formau o plută. O conduceau un plutaş şi un ajutor, un dălcăuş. Plutaşul stătea pe tabla din faţă, la baza tablei se punea un lemn de 25 de cm grosime, găurit şi fixat în cabluri, se numeşte „căladău”, pe lemnul ăsta se fixează un jug prins în două „poienoace” (cuie) de lemn, se dau găuri unde se fixează cârmele pentru a conduce tabla din faţă, zisă şi pluta conducătoare. Cârmele îs făcute dintr-un „leat”, adică un lemn rotund, gros de vreo 12 cm şi lung de 8 metri, care se ciopleşte la partea subţire din faţă, iar la cea din spate se pune o scândură. Cârma îi mijlocul de condus pluta pe firul apei, dar îi de mare folos mai ales când se întâmpla să facă buştenii „zahată”, aşa se cheamă când tabla din faţă iese în afară la vreun cot al apei şi se face un morman de lemne de doi metri înălţime. Ei, în mormanul ăla găseşti un lemn de -a curmezişul: dacă e mai sus de apă băgăm cârma pe sub el, dacă e mai jos de apă, băgăm cârma peste el şi aşa trecem cu pluta mai departe. Dumitru Sorondaru, un coleg, o murit prin 51 sub lemnele din plută în locul numit Căldăruşa. S-o strâns toate lemnele laolaltă şi l-o prins sub ele, geaba o încercat omu să iasă, l-or lovit lemnele, că pluta merge cu 30 de kilometri la oră, cât un tractor rutier bun de azi. O pierdut bătălia asta.”

Echipamentul de plutaş

Ca să răzbeşti în lupta cu apele, cu buștenii, trebuie să ai un echipament aproape soldăţesc. Puşca plutaşilor de pretutindeni e o scula simplă şi puternică, născocită de italieni, potrivit lui Vasile Paţa, şi care funcţionează pe principiul pârghiei: ţapina. Cu ea tragea buştenii în plută, cu ea îi descărca. În picioare avea cizme, iar pe talpă omul nostru purta potcoave de fier, cu câte şase hacuri ( ţepi,) fiecare. Dinţii potcoavelor se înfingeau în plută şi dădeau stabilitate. Avea omul la îndemână şi un sfredel, un burghiu carevasăzică, şi neapărat o ”pilhă”, adică un cablu de vreo 30 de metri cu ajutorul căruia ancora pluta la mal. Apoi îi era de trebuinţă un topor cu care facea priştele (dopurile de lemn) şi prindea lemnele care mai scăpau din plută. Tot pe undeva prin preajmă îi stăteau şi două bucăţi de cablu de oţel de un centimetru grosime cu care ancora lemnele care se rupeau din plută. Inventarul e inventar. Poziția era totdeauna aceeași, în picioare. Se acoperea cu o pelerină de ploaie, iar ochii îi stăteau ţintă pe firul apei să vadă cât mai degraba ”când vine cotul”, cea mai frecventă cumpănă a unui plutaş. ”Când vine cotul din dreapta, ne mutăm din timp în partea stângă a plutei, ca să dăm cât mai curmeziş cu pluta. Firul apei la curbe este legat în “căsoaie” , un sistem improvizat din bârne și cauciucuri, pe o lungime de 20 de metri, gândit să protejeze pluta la un eventual impact. Erau curbe dese, şi la un kilometru una de alta..

Muzeul de lângă noi – nu pietre, ci amintiri

Din drumurile lui de plutaş, Vasile Paţa s-a întors acasă într’o bună zi cu o namilă de bolovan, pe care erau nişte scrijelituri adânci. Îl găsise în josul Bistriței. Un profesor trecut în vizită i-a spus că bolovanul vine, hăt, din preistorie şi că urmele de pe el reprezentând un soare stilizat ar demonstra existența unei civilizatii anterioare celei umane. Lângă primul bolovan, domnul Paţa, de data asta însoţit de profesor, a mai adus încă două pietroaie, cu ambiţia să facă un “Muzeu al Megaliţilor” la Gura Haitii sau măcar o grădină, o curticică a megaliţilor. Oficialităţile de la oraş, de la Vatra Dornei, chiar şi cele de la Câmpulung au organizat câteva simpozioane unde domnul Paţa şi profesorul de la Bucuresti au vorbit despre megaliţi. Ideea n-a adus turişti în sat. Nici o urmare muzeistică. Abia la un alt simpozion, prin 2005, chemat pentru o ultima încercare cu privire la potenţialul bolovanilor, bătrânul plutaş le-a istorisit celor prezenţi tinereţea înfiptă în cei 12 pinteni de oţel de buştenii plutei. Sala a amuţit de curiozitate, apoi l-au înconjurat toţi cu întrebări. Nu bolovanii, ci viața lui de plutaș i-a fascinat pe oameni. Patru veri la rând studenţi din Iaşi şi Suceava i-au bătut în poartă să-l cunoască şi să-i asculte poveştile de tinereţe. Poate Vasile Paţa însuşi e muzeul care trebuie la Gura Haitii.

Remus Radu