Duminica, ziua de intrare

Un anume fel de a face turism l-am întâlnit la Gura Râului, la 18 kilometri de Sibiu. Din cele 14 comune care compun Mărginimea Sibiului, locul ăsta pare că ar avea de spus cel mai mult. Şi o face nu punând pe masa oaspeţilor un kil de cârnaţi sau de brânză în plus faţă de media ospitalităţii ţărăneşti, Mărginimea e faimoasă prin ciobanii ei, ci deschizându-se cu ce are mai frumos un sat în firescul lui. Cu portul popular. Aici nu e nevoie să vină la primărie vreo televiziune, nu e nevoie de vreun îndemn de la “judeţ” ca oamenii să apară pe uliţe în straiele din străbuni, mai ales duminica. S-a întâmplat să ajungem într-o dumincă de octombrie, coborând dintr-un Maramureş schimosnosit de feciorii săi rătăciţi cu mintea şi trupul prin Vestul din care n-au înţeles nimic, de vreme ce, întorşi acasă, au pus la porţi explozii de inox şi de plastic. Cu atât mai adâncă ne-a fost recunoştinţa pentru bunul simţ estetic al gurenilor la vederea caselor lor de o sobrietate lipsită totuşi de răceală. Locuinţele arată şi astăzi trei faze, una a construcţiei vechi, din lemn, a doua a construcţiei de tranziţie din lemn şi zid şi a treia, numai din zid. La Gura Râului, casele se aşază cu începere din stradă, în partea din spate se află şopru (şopronul) cu felderele (baniţele) pentru nutreţ şi grajdul pentru vite.

 Ritualul îmbrăcării

Duminica e ziua în care satul se lasă cunoscut. Oamenii sunt atunci mai slobozi la vorbă şi mai puţin grăbiţi la pas. De dimineaţă, gurenii se îmbracă româneşte şi îşi iau hainele într-o ordine precisă, printr-un ritual asemănător celui în care preotul se îmbracă înaintea Sfintei Liturghii. Bărbaţii îmbracă izmenele, purtând numele de nădragi sau cioareci, apoi cămeşa, şerparul, cheptarul, pălăria sau căciula. Femeiele îmbracă mai întâi ia, apoi poalele, brâul, şurţele (şurţ şi crătinţa) cheptarul, păstura. Dacă preotul spune anumite rugăciuni care-i însoţesc îmbrăcarea veşmintelor liturgice, unii gureni îşi fac semnul crucii înainte de a se îmbrăca şi spun Tatăl nostru.

Poruncile Primarului

După terminarea slujbei din biserică, oamenii s-au adunat în piaţa comunei pentru aşa numitele „Porunci ale primarului”, o ceremonie săptămânală prin care edilul satului încearcă o sfătuire mai largă decât cea prin consiliul local. În ziua în care am asistat noi la „porunci”, primarul era plecat din localitate, aşa încât vicele s-a urcat pe un gard de piatră din coasta bisericii şi a vorbit adunării despre câteva chestiuni. A început cu o veste bună, „au sosit cele 500 de milioane de lei, în bani vechi, pentru baza sportivă, sumă obţinută printr-un proiect european”, i-a informat pe oameni că a fost schimbat taurul cel bătrân al comunei, „nu mai dădea randament, domnilor!” şi că a fost adus în locul lui un taur în putere, în vârstă de 3 ani. Apoi a atacat chestiunea principală, le-a transmis celor prezenţi rugămintea ciobanilor de-a li se permite să-şi ţină oile la marginea comunei, sub condiţia ca animalele să pască doar terenurile în pârloagă, nu şi pe cele semănate. Sătenii tăceau încurcaţi, părea că doar câţiva din primul rând ar binevoi să dea drumul la cuvinte. Unul a aruncat o sudalmă despre ciobani, aşa, indiferent de ce-ar vrea şi de data asta oierii. Vicele, cu ton aproape tânguitor, cerea o reacţie, tot frământând în mâini hârtia cu ideile principale. De sub un clop, abia după ce vicele a insistat încă o dată după un răspuns, s-au auzit nişte vorbe: “Să mânce, dom’le, pârloagele şi să nu se mai bage pe semănătură”, semn că-s vechi istoriile dintre ciobani şi sat. Ultima ştire a fost că ciurda de vaci a comunei o sa fie scoasă ”pân’ ce-o ninge”. După acest buletin de ştiri al comunei, oamenii s-au răsfirat, unii cătau agale către case, mai degrabă femeile, alţii, mai degrabă bărbaţii, au rămas prin piaţă cu mâinile în buzunare. Nucleu lor tăifăsuia despre preţul zilei de mâine cu privirea la portbagajul unor maşini unde se aflau la vânzare nişte purcei ţinuţi cu mere.

Croitoreasă la 91 de ani

Noi am pornit spre locuinţa unei bătrâne despre care aflasem că e cea mai pricepută în croirea hainelor populare. Raveca Conţiu, 91 de ani, n-are o anume „metodă”, ea ştie din părinţi să facă hainele „cum se cuvine”. Femeile din sat îi aduc pânza şi, uneori, şi modelul, iar ea, bunica întregului neam Conţiu din Mărginime, cu nepoţi şi strănepoţi răspândiţi peste continente cărora nu le mai ştie numele, coase la maşina nemţească, aia cumpărată acum 40 de ani de barbatul ei, fost bărdaş, adică făcător de acoperişuri şi porţi. Doar sumane nu face, în rest croieşte de toate. Şi a găsit în trupul ei mic, cu spinarea aplecată aproape la 45 de grade de pământ, timpul lăuntric să le înveţe şi pe alte femei din sat din priceperea ei. Cel mai delicat moment e când pune gulerul la cămeşă, „acolo tre’ să stai atent, că-i migaloasă treaba”. Nu cere mult, doar 30 de lei pe fiecare cămaşă şi trebuşoara asta îi ia cam o zi şi jumătate de muncă, dar şi aşa are tot mai puţine comenzi. Abia când începe să miroase a iarnă, îi vin mai multe cereri, de la tineri satului implicați în sărbători.

Ceata de Juni, buletinul de identitate al locului

Atunci încep a se pregăti feciorii satului pentru ceea ce de sărbătorile de iarnă se cheamă „Ceata de Juni din Gura Râului”. În 6 decembrie se alege o ceată de juni, un grup de colindători, cu cele trei personaje centrale ale cetei: Judele, Pârgarul şi Crâşmarul. Junii merg pe la casele oamenilor şi colindă începând cu prima zi de Crăciun şi până după Anul Nou. Au dansuri foarte vechi pe care le joacă cu pasiune, Căluţul, Ficioareasca, Danţul. Pregătirea Junilor începe prin noiembrie, la Căminul Cultural, unde repetă dansurile, se stabileşte ierarhia din anul respectiv şi se admit noii intraţi. Tot de sărbători, prin sat circulă Cetele de Crai, compuse din copii. Sunt între 4 şi 7 cete a câte 4 copii, fiecare avand rolul lui Irod şi al celor trei magi, Baltazar, Melfior şi Gaşpar. Copiii merg pe la casele oamenilor în costume populare şi recită o poezie ritmată.

Un sat prețuit de scriitori

În celălalt capăt al satului, stă un alt meşter din neamul lui Conţiu, Ion Conţiu, priceput în covăcie, un bărbat subţire ce se ştie de-o viaţă în lupta fără eroisme cu fierul, efort ce lasă în urmă o singură victorie, chenzina. Şi lui i s-au împuţinat comenzile, că sînt departe vremurile în care la Gura Râului erau 800 de cai şi el nu mai prididea cu potcovitul. Azi e chemat să facă ornamente pe la porţi şi potcoave cu rol decorativ.  Fie că e duminică sau zi de lucru, dacă vă aflaţi în Gura Râului, încercaţi să daţi şi de Mioara Nicoară, directoarea şcolii, o femeie ce şi-a pus în minte sa nu lase să moară meşteşugurile şi a format o clasă de ţesătorie. Dacă ajungeţi pe iarnă, atunci la capătul satului, aproape de barajul de pe râul Cibin, vă aşteaptă o pârtie de schi inaugurată acum doi ani. Vara, în zonă se întrec maeştri în ale pescuitului, cărora le face cu ochiul recolta de biban, clean şi păstrăv.

Orice trecere prin sat e mai mult decât o simplă plimbare dacă aveţi şansa unui ghid precum Dumitru Câmpean, profesor de istorie şi animator din vocaţie al locului. Iarna, de Crăciun, el organizează cetele de colindători, compuse şi din turişti, iar vara e prins în alte două momente de sărbătoare ale locului. La îndemnul şi cu silinţa sa au apărut acum câţiva ani „Ziua Portului Popular”, se ţine a doua zi după Sfânta Maria, şi „Festivalul Bujorului de Munte”, organizat în ultimul sfârşit de săptămână din iunie, tocmai când bujorul de munte înfloreşte şi îmbracă poalele Cindrelului într-o roşeaţă de carte poştală. La festivalul cu ambiţii regionale participă în fiecare an din ce în ce mai multe formaţii de muzică populară şi dansatori. În prima zi se organizează o seară „ca la stână”, cu foc de tabară, cocoloşi cu brânză, tocană la ceaun şi muzică populară, iar a doua zi, pe la amiază, începe întrecerea propriu zisă între dansatori.

Sala de oaspeţi a familiei Câmpean e decorată cu imagini despre portul popular al gurenilor. Sînt aici secvenţe din istoria personală a familiei, socrul său a fost covaci ( fierar), şi din viaţa comunităţii. Nu e nevoie să vă fi plăcut istoria ca să fiți fermecaţi de povestirile profesorului Câmpean despre Gura Râului, despre cum au trecut pe aici Topârceanu, Coşbuc (se pare că „Nunta Zamfirei” şi „Numai una” au fost scrise aici), Blaga, Eminescu. E suficient să vă placă oamenii.

Remus Radu