Rezervă acum! 0755 813 558    contact@tastingromania.ro

Experiențe de o zi
Experiențe de 2-3 zile
Circuite ( 4-10 zile)
"Acasă la Produse de Legendă"
Ateliere, cursuri, inițieri
SPA – răsfățul trupului
Aventură - agrement
Sărbători 2017 - 2018

La Praid.

Postat in categoria: Reportaje La data de: 18.07.2015

Un altfel de acasă.

La Praid nu curge încă prin şanţuri lapte sau miere, ziua nu se naşte în focuri de artificii, nu sunt munţi care se ameţească privitorul, ci doar nişte dealuri nehotărâte. Iar oamenii, ăi mai bătrâni, îndeobşte, caută încă fără zâmbet pe sub mustăţile lor roşii de secui ziua de mâine, dar în comuna asta harghiteană de la marginea dinspre Mureş sătenii ştiu să facă bine un lucru: agroturism. Nu toţi şi nici n-a fost aşa de când lumea, însă astăzi, la aproape 20 de ani de când Elisabeta Reisz, nevasta fostului director al Salinei, a adus primii turişti şi i-a culcat în casa ei bătrânească cu anotimpurile pictate în lemnului porţilor, s-a format o mână de gospodari care ştiu să decupeze din căldura lor lăuntrică şi să o aşeze dinaintea oaspeţilor.

 

În alte rânduri ne-au fost gazde Zoltan Sukosd, strungar la salină, un bărbat cuminte ca un miel, cu nevasta lui Magdalena, care umplea casa cu râsul ei încă de la ora de aici a pălincii și a sarmalelor gigantice, adică pe la 9 dimineaţa. În alt an, ne-a fost gazdă Barna Nagy, inginer tot la Salină, cu poveştile lui pline de talc, rostogolite până în miez de noapte printre borcanele uriaşe cu murături din pivniţa sa. La începutul acestui decembrie, întâmplarea ne-a adus în pensiunea  “Ştefania”, o căsuţă amenajată în filigran după sufletul şi mintea celei care i-a dat numele.

Construind un ..”acasă

Până să fie nume de pensiune, Ştefania Stefankovits, 31 de ani, a terminat facultatea de geografie si turism, şi-a potolit setea de străinătăţuri cu patru ani locuiţi în Budapesta, apoi un gând mai puternic decât orice fugă i-a spus că locul ei e lângă dealurile copilăriei, în căsuţa bunicilor. Aici, la Praid, adică, unde în prima seară de somn s-a întrebat ce sună aşa, până şi-a reamintit că acolo, chiar pe lângă casă, clopoteşte Târnava Mică. În 2003 a decis să se stabiliască la Praid şi să facă din vechea casă a bunicilor o pensiune turistică.

Cu ştiinţa ei de carte, cu imaginaţie şi cu firescul unui om pe care nu-l sperie internetul, Ştefania a trecut la o treabă grea şi niciodată terminată: să contruiască o poveste în jurul unor ziduri. Şi a pus la bătaie nu doar cumsecădenia locului, ci atenţia ei la amănunt, la identitatea locală. „În Occident, toţi se întorc la tradiţie şi o fac cu bucurie, cu mândrie chiar”, spune Ştefania, aşa încât astăzi, după vreo 7 ani de muncă, fiecare colţ al casei spune ceva. Pe cerdacul de la bucătărie e un muzeu al gopodăriei rurale secuieşti, ce se prelungeşte până în camerele cu mobilă pictată de mână, fiecare pe altă temă, şi nu se opreşte din sens nici în curtea casei, unde stau şi asteaptă mirarea şi întrebările turiştilor sobe de fontă, seceri, mori de mână pentru strunjitul sării, joagăre de lemn, baltaguri, obiecte pentru bătut cânepa, fragmente dintr-un pod de la 1870 şi secvente de porţi secuieşti cu aceeaşi toamnă scrisă pe ele. Nici un obiect de aici nu e o întâmplare. Farfuriile de pe pereţi sunt ungureşti, unele au peste 100 de ani, iar două mărturisesc cum că la Praid a existat o fabrică de ceramică pe la 1930. Dulapurile din lemn masiv din bucătărie le-a cumpărat de la o bătrână din sat, ai cărei nepoţi aspirau la jaluzele verticale şi mult inox, cum au văzut ei „la oraş”. Ascultand-o pe Ştefania cum vorbeşte, cum pentru ea „totul se poate face”, cum încearcă să mişte ceva în amorţeala locului, cum scapă apoi câte un „Ioi..!” la fiecare început de uimire, înţelegi că multe locuri din ţară ar avea nevoie de energia ei. Atunci te loveşte senzatia că pe femeia asta cu gât subţire şi privire de ciocolată parcă ai mai văzut-o undeva, poate la Brukental, în muzeu,  într-un tablou de contesă, singura noutate e să afli că femeia din tablou are şi cont pe Facebook.

 

Simfonie în sos de castravete

Muzeul încă neoficial al satului secuiesc din curtea pensiunii Ştefania e un bun motiv pentru turişti, inclusiv pentru cei cazaţi la alte pensiuni, să se oprească şi să asculte povestea obiectelor vechi, dindărătul unui pahar de pălincă. Dacă se mai aşază şi la masă, iar aici intră în scenă mama Ştefaniei, doamna Judith, gospodina cu codiţe negre, atunci farmecul locului se apropie de covârşitor. Ascultaţi o selecţie din meniu, ca pe o melodie, până să-l atingeţi vreodată şi să vă bucuraţi palatul : “ciorbă ţărănească cu smântână, cartofi crocanţi cu chimion, piept de pui cu sos de afine roşii sau negre, păstrăv în sos de castravete, sarmale secuieşti, paprikaş cu mămaligă, tarhonya cus-cus”... bun, să curmăm aici acest chin produs de depărtare , developăm pe repede înainte peste momentul compus din afinată, pălinca de pere şi cea de prune, chiar şi peste micile fisuri de organizare dintr-o construcţie mereu în mişcare, precum lipsa unui loc de taifas de iarnă pentru fumători, şi ne îndemnăm gândul către plimbări, ieşiri, către răspunul la întrebarea ce facem după ce ne-am odihnit şi ne-am dedat la veritabile dezmăţuri proteice.

Tură de supravieţuire sau şedinţă la Salină

O prima ieşire ne-o sugerează tot gazda, putem merge într-o aşa numită tură de supravieţuire. Fiecare turist primeşte o hartă şi o busolă, grupul e musai însoţit de doi ghizi şi preţ de o zi oaspeţii vor afla aproape totul despre folosirea cuţitului, vor pătimi de pe urma neştiinţei lor de a aprinde focul, vor ridica din sprâncene când vor afla nebănuite despre flora şi fauna de pe dealuri  - asta mai ales vara -  sau prin vărteşugurile din Canionul Sării, în orice anotimp. Trebuie să fie doar grupuri de cel puţin 10 membri, ca să se declanşeze expediţia de supravieţuire. A doua zi, după osteneală, am putea să ne luam răgaz în Salina Praid. Câteva ore petrecute la 13 grade Celsius, indiferent de anotimp, ne-ar desfunda plămânii şi ne-ar ajuta să mirosim acut, ca după o nouă naştere, bucatele de sus, din bucătăria cu scaune pictate chiar de mâna contesei cea cu gât subţire. Dacă ajungeţi vara , atunci se impune o leneveală programată la ştrandul cu apă sărată de langă intrarea în salină. Pliantele spun că “apa sărată şi iodurată are un efect calmant, antiinflamatoriu, vasodilatator, sterilizator de piele şi mucoase, cicatrizant…“ Brrr, pliantele astea chiar te fac să crezi că nu ești altceva decât o sumă de boli.

Salina şi ştrandul formeză nucleul principal de atracţie al locului şi adună în fiecare lună de vară turişti de vreo 5 ori peste cei 8 000 de locuitori ai Praidului.

Praidul poate funcţiona ca un mic soare, preţ de un sejur. Să mergem pe razele lui. Pentru amatorii de istorie recentă a ceramicii se impune un drum la Corund, la 11 kilometri vest de Praid , cu sugestia că nu e înţelept să vă entuziasmaţi la fiecare căsuţă cu oale pictate din drum. Acolo locuiesc mai degrabă negustorii. Încercaţi pe uliţele adanci ale satului drumul spre adevăraţii meşteri. Pe aceeaşi direcţie, peste 70 de kilometri vă aşteaptă Lacul Roşu, cu încă prea puţine argumente de agrement, - staţiunea se chinuie să iasă din semiparagina de după revoluţie - însă merită efortul pentru spectacolul dat de Cheile Bicazului.

Sovata renaşte

Spre Vest, pentru o altă excursie pe una din razele Praidului, ne aşteaptă la 10 kilometri o surpriză plăcută, reconstruită cu bani europeni şi cu pricepere. Venerabila Sovată nu se ma tânguie a neputinţă, precum suratele ei Borsec, Amara sau Slănic Moldova, ci îşi vede de drum. Cu vârful de lance în hotelul lanţului internaţional Danubius, Sovata s-a curăţat în ultimii ani de imaginea de sat părăsit, invocat doar în zicerile despre anii de armată. A dispărut şi ursul peticit la care se înghesuiau copii sindicaliştilor să facă poze, vilele vechi, trase în lemn, respiră a curat şi a emblemă locală. Acum doi ani a fost introdusă canalizarea, aleile şi parcul central sunt îngrijite, au fost amenajate poteci ce înconjoară cele cinci lacuri sărate, Ursu, Aluniş, Roşu, Verde şi Negru, nu lipsesc nici panourile cu informaţii despre virtuţile fiecărei ape. Iar pe marginea primelor trei lacuri sunt amenajate ştranduri, cu debarcadere de lemn. Celor ce veneau până mai ieri pentru a-şi trata afecţiunile ginecologice sau reumatismul  li se adaugă de un an de zile suferinzii de psoriazis. Marea noutate e însă introducerea conceptului de wellnes, de întreţinere a corpului, asta ar fi o etapă de mijloc pe scala balneo ce cuprinde, la început, „prevenţia”, iar pe a treia treaptă, „recuperarea”. La şedinţele de wellness, turistul nu mai e înfăşurat 45 de minute, ca într-o cămaşă de forţă, în parafină, gesturile sunt mai blânde, şedintele mai scurte, totul, de la intensitatea masajelor până la durata şedintelor, mirosurile, muzica ambientală, totul e menit să relaxeze. Odată cu atenţia către wellnes se ţinteşte şi un alt public, mai tânăr, cu putere de cumpărare mai mare decât publicul venit la „proceduri de recuperare” . Și din acest detaliu au a câştiga magazinele, serviciile locale, mica producţie.

Muzeul Pălărilor de Paie

O altă destinaţie care ne poate ocupa aproape o zi este o excursie la Muzeul Pălariilor de Paie din satul Crişeni. Pornim dinspre Praid spre Tg Mureş şi pe la jumătatea drumului, facem la stânga pe un drum de ţară de vreo 30 de kilometri, care pune la încercare răbdarea şoferilor. Până la Crişeni se cuvine un popas, măcar pentru nişte poze, în dreptul satului Beizid, inundat în anii 80 în timpul unei acţiuni de sistematizare. Se observă încă turla bisericii reformate ieşind din apă, alături de vârfurile copacilor ce umbreau odată curţile sătenilor. La Crişeni, aşezare de 700 de suflete, majoritatea reformaţi, nu e fiinţă care să nu ştie meşteşugul împletirii pălăriilor de paie. Câţiva mai godpodari şi-au făcut o asociaţie de turism şi au conceput un muzeu într-o casă ţăranească. Inima locului este meşterul Ludovic Szocs, a cărui familie împleteşte pălării de trei generaţii. Deschis la vorbă, cu o afecţiune explicită pentru moldoveni,  „cu ei avem cele mai dese schimburi de experienţă, la Bacău, spre exemplu, am cunoscut cei mai cumsecade oameni”, omul ne-a condus prin universul pălărior reconstruit în trei camere. În cea din stânga e colecţia de pălării, cele ale bogaşilor, ale săracilor, împarţite pe profesii , chiar şi pe etnii, „ungurul poartă pe stânga decoraţiunea exterioară, românul pe dreapta”, în încăperea din mijloc sunt expuse obiecte decorative, iar în cea din dreapta e prezentat procesul de fabricare, de la seceratul paielor până la stadiul de pălarie. Pe podea stă cea mai mare pălarie purtabilă din ţară, are diametrul de doi metri şi cântăreşte 2,6 kilograme. La fabricarea ei s-au folosit 500 de metri de împletitură şi 1,5 km de aţă. Vara se organizează la Crişeni tabere pentru copii, unde meşterii locului îi învaţă pe micuţi tehnici de împletire.

 

O ultimă excursie pe o altă rază ce porneşte de la Praid am făcut-o în drum spre Bucureşti, cu un popas în Sighişoara. Pe lângă turnul principal al cetăţii, de neocolit ni s-au părut drumul scărilor de lemn către Liceul German, apoi pălincăria vorbăreţului Teo Coroian, într-o pivniţă de secol XVI.. Ne-au atras atenţia şi prăjiturile nemţeşti şi ciorba de fasole în pită, de la restaurantul Casa Dracula, şi decoraţiunile vândute în buticurile din cetate , cu un anume accent poate pentru cele din sticlă îmbinată cu metale, făcute în atelierele de la Şelimbăr şi Mediaş. Ar fi fost fain să fi asistat la una din acele şezători la care de adună bătrânele nemţoaice, o dată pe săptămană, joia, când sporăvoiesc despre cele întâmplate de la ultima întâlnire, în clinchetul cuminte al linguriţelor pentru dulceaţă.

Pe drumul spre Bucureşti, am regretat că am uitat să o oprim în comuna Vânători, Mureș, acolo e un atelier unde se fac nişte formidabili cârnaţi crud -uscaţi, din ăia lungi şi subţiri, dar am oprit în Saschiz, comună ce a intrat întreagă pe lista de patrimoniul cultural Unesco, pentru graţia cu care şi-a conservat spiritul şi arhitectura de acum 500 de ani. Plăcută mirare ne-a stârnit întâlnirea cu unul dintre micii producători de gemuri şi murături asortate „made in Saschiz”, cu Anca Călugăr, şi ea o pildă despre cum îţi poţi găsi rostul în satul tău, fără să fii nevoit să -ţi descoperi forţat vocaţia de menajeră prin Italia. Am cumpărat borcănele cu dulceaţă de rabarbăr , de coarne şi cea mai recentă născocire a Ancăi, dulceaţa de lapte, creată la sugestia soţului, Charles, un tânăr francez stabilit de câţiva ani la Saschiz, de dragul ochilor albaştri ai Ancăi, dar fermecat şi de autenticul aşezării. 

Ne-am depărtat şi de Saschiz cu promisiunea că nu vom mai trece altădată doar în fugă prin locuri ce neliniştesc prin frumusețe şi ne fac să ne simţim vinovată graba. Odată vom sta şi aici cel puţin trei zile, ba , mai mult, ne-am promis că o să facem o listă cu toate locurile din ţara asta de care ne-am putea îndrăgosti şi să le dăm fiecăruia trei zile din viaţă. Ca să aflăm apoi, dacă nu care din ele ne-ar putea fi o a doua casă, atunci măcar cine suntem şi ce ne compune cu adevărat.

 

RR.

12 decembrie 2010

 

 

 

Proiectul www.degustaromania.ro / tastingromania.ro : "Mândria Locului tău, Experiențe și Produse românești premium" - aparține și este administrat de Local Taste srl- "Communication and travel", CUI 34765199, str CC Arion, nr 7A, ap 3, sector 1, București.

© 2017 TastingRomania.ro. Toate drepturile rezervate. Termeni și condiții & politica de returnare Creare site de prezentare